Lorena Buhnici

Ma visez Marlene…

…Și încă mai visez că voi trăi suficient cât să o recunosc reîncarnată într-o vedetă autentică a timpului meu. Mă întreb deseori cine va mai egala sau de ce nu depăși acest chip de o frumusețe glaciară, un corp perfect  și un stil inconfundabil de a ține țigara ca al fermecătoarei Marlene Dietrich. Una dintre cele mai frumoase actrițe din prima jumătate a secolului XX, Marlene este și astăzi o adevărată legendă. O diva în lumea artistică.  Puternică personalitate creatoare, un talent artistic de excepţie, o vie inteligenţă, spo­rite printr-o severă educaţie teutonă, demnă de un mareșal mai degrabă decât o lady. Biografia Mariei Magdalena Dietrich începe la 27 decembrie 1901 în Berlin.  La 19 ani părăsește casa părintească și începe să îşi câştige singură existenţa pe post de Cenușăreasă modernă, ziua ca vânzătoare la un raion de galanterie, iar noaptea ca actriţă de music-hall. Are marea şansă să studieze la Şcoala de Artă Dramatică a marelui om de teatru Max Reinhardt. Semn că în Marlene s-au ascuns mereu două personalități, a frecventat și un curs de dans dar şi un club de box. S-a căsătorit o singură dată cu Rudolf Sieber și a avut o fiică, pe nume Maria Elisabeth Sieber. Deși a avut o căsnicie fericită, marea ei dragoste a fost Jean Gabin. Dacă personajul nu îți sună cunoscut, înseamnă că știi să cauți pe Google, dar nu ai prins vremurile de aur ale cinematografiei franceze. De-a lungul vieții a mai avut relații și cu veșnicul Frank Sinatra, dar și cu Joseph Kennedy, tatăl viitorului președinte, alintat după acronim, JFK.

O prezenţă fizică de o frumuseţe fascinantă, cu un aer de răceală enig­matică, uşor provocator, manevrând subtile sugestii erotice, cu înfăţişarea unei femei fatale. Cu rețeta perfectă a oricărui timp, Marlene Dietrich  devine foarte cunoscută şi apreciată în Germania, în 1929, cu prilejul întoarcerii sale în patrie. Regizorul Josef von Sternberg, prin distribuirea ei în rolul Lola Lola din Der blaue Engel (Îngerul albastru), o transformă pe subreta anonima, pe actriţa de teatru, de filme modeste, pe cântăreaţa de music-hall  într-o „femeie mit”, ipostază de exuberanţă, seducţie şi perversiune a „eternului feminin”.

În fotografiile din anii ’20 se vede că era o femeie foarte atrăgătoare, de un erotism natural.  Însă ea nu-și făcea iluzii, cunoscându-și defectele și slăbiciunile corpului.” Am picioare frumoase, dar am un gât de găină. Așa încât îl ascund”, spunea mai tot timpul la  ședintele foto. Și pentru asta purta o „zgardă“ înaltă din pietre semiprețioase de zircon, care atrăgând lumina , îi subliniau strălucirea feței. Contrar celor ce s-au povestit ori s-au lăsat să se înțeleagă, Marlene n-a recurs niciodată la liftingul chirurgical. Pielea ei nu a fost niciodată atinsă de bisturiu, instrument chirurgical de care îi era mare frică. În schimb, se pare că știa să folosească un plasture foarte subțire care întindea discret pielea (este ceea ce se numește lifting-manechin).  Așa cum și în cazul părului, care era rar, rezolva problema cu ajutorul perucilor.

Retușurile lui Dietrich arata cat de mult o preocupă propria imagine, cu mult înainte de apariția rochiilor structurate care, de sub paiete, creau iluzia de nuditate. Maria, fiica sa, spunea: „Marlene detesta moda, dar avea stil. De aceea este nemuritoare. Ea dorea ca starurile să fie pentru public o iluzie eternă, astfel încât publicul să le perceapă strălucitoare și de neatins”. Desigur ar fi rămas anonimă în vremurile noastre cu o asemenea atitudine, semn că publicul și-a domesticit idolii și i-a educat să se dezbrace de mai multe ori în timpul carierei.

Majoritatea toaletelor sale erau semnate de celebrul croitor Jean Louis, un francez emigrat la Hollywood, și de bunul prieten Travis Banton. Rochiile erau lucrate din tafta de mătase foarte fină, acoperită cu mii de pietre. Se mula atât de bine pe corpul ei, încât ai fi zis că este „cusută pe ea”. Numeroase cântărețe au copiat mai apoi această toaletă, dar nici una nu a reușit s-o egaleze în eleganță pe Marlene Dietrich. Ea ramane un miracol în istoria modei. Numai ea putea să poarte incredibile toalete lucrate din pene, voal sau muselină, fără să cadă în ridicol. Coafura, care îi accentua chipul, și gesturile ei de pe scenă nu aveau alt rost decât să-i pună în evidență silueta. Când apărea pe scenă abordând mantoul ei lung din puf de lebădă, a cărui trenă nu se mai termina, sau când saluta, la sfârșitul spectacolului, în aplauzele publicului, era de fiecare dată la fel de fermecătoare.

Nu de multe ori spunea cu umor: „Îmi aruncați trandafiri ca să vedeți dacă mă mai pot apleca. Dar nu-i ridic de jos numai pentru că mă tem să nu mi se rupă rochia”. Ținuta cea mai de seamă pentru Dietrich este halatul bărbătesc până la glezne și papucii cu fundă roz pe care era scris cu roșu numele ei. Ce putea să fie mai original și mai chic!

În ceea ce privește încălțămintea, Dietrich a intrat în istorie purtând pantofi înalți cu toc cui. În realitate, nu purta nimic mai înalt de 10 centrimetri, deoarece considera că orice mai înalt de atât era potrivit prostituatelor.  Dar asta nu înseamnă că nu își asuma extravaganțe greu de tolerat la 1930, când Marlene se afișa în smoching cu papion sau în costum alb, cravată cu buline și beretă.

Cred cu tărie că Dietrich a făcut parte din două lumi ale modei. Pe care, vrând-nevrând, le-a îmbinat prefect. A colaborat cu designerii de la Hollywood (Travis Banton, Edith Head si Jean Louis în period de glorie artistică), dar și cu designerii de la Paris (Lanvin, Lelong, Mainbocher, Piguet si Vionnet când a locuit acolo). Era perioada în care moda pariziană avea scopul de a face femeile să arate cât mai bine, cât mai elegante cu putință. Dar și îndrăznețe. Dietrich obișnuia să amestece ținuta din filme cu cea din viața privată. Și uite așa se nășteau ținutele chic, de zi, care astăzi sunt sursa de inspirație pentru marile actrițe.

Marlene a fost cea care a lansat moda femeii libere, bătându-i pe bărbați pe propriul lor teren. Astfel, a ales să poarte o ținută militară în perioada războiului. Aspectul masculin și cel de femeie fatală a lui Dietrich se amesteca perfect în ținuta cu guler din vulpe și bereta militară din filmul „Shanghai Express”.  Look-ul ei era androgin, dar răpitor de senzual în ton cu imaginea promovată de Berlin între cele două războaie: blazer masculin, pantaloni albi din flanel, buze subțiri, roșii, trăgând din țigară. Înclinația ei înspre stilul masculin, frac, joben și pantaloni la dungă, i-au creat imaginea de sexualitate ambiguă ceea ce a făcut-o și mai enigmatică. Mi-e ușor să-mi imaginez cum multe dintre doamnele zilei de pe atunci râdeau pe înfundate când o vedeau pe Marlene pe post de pinguin. Deși a fost mereu un personaj care trăia cu mult înaintea vremurilor, nu pot să neg că poate m-ar face și pe mine să râd azi dacă mi-ar apărea înaintea ochilor îmbrăcată parcă pentru un carnaval burlesc.

Clientă obișnuită de Balenciaga, Chanel, Dior, Balmain sau Karl Lagerfeld, Marlene era extrem de dificilă în alegerea unei ținute. Probele ajungeau să fie lungi și anevoioase. Cheltuia o avere la marii creatori astfel fiind convinsă că este o investiție. Atunci când mergea la Chanel își cumpăra un taior, dar și mănuși asortate, poșetă asortată și încălțăminte asortată, pentru ca în final să le poarte doar o dată. Putea să-și cumpere intr-o zi cincizeci de perechi de cizme, iar a doua zi să-și piardă vremea reparând o pernă uzată. O Marlene tandră și generoasă dar și o Marlene tiranică și meschină.

„Mă îmbrac pentru mine. Nu pentru imagine, nu pentru public, nu pentru modă, nici pentru bărbaţi”, a spus Marlene Dietrich, însă tocmai cu această atitudine artista a ajuns adevărat fashion-icon pentru femei dar și inspirația pentru mulți designeri. Felul libertin și nonconformist în purtarea stilului masculin a fost și este în continuare adoptat de multe vedete internaționale. Este și cazul actrițelor Catherine Deneuve, Cate Blanchett și Kate Winslet, dar și al mult controversatei Madonna, care au făcut furori îmbracate în costume bărbătești.

A fost frumoasă, dominatoare, mereu sublimă, misterioasă și carismatică, dar teribil de umană, una dintre cele mai impresionante figuri ale Berlinului din anii ’20. După o carieră de șaptezeci de ani, a fost defăimată, în 1960, la Berlin, pentru atitudinea ei anti-nazistă. Stabilită la Paris, retrasă, dar nu însingurată, și-a făcut ultima apariţie în filmul lui David Hemmings, „Just a Gigolo”, în 1973, pentru care primit o sumă considerabilă de bani.

S-a stins din viata la Paris, pe 6 mai 1992. În preajma ei a stat Louis Bozon, un animator de radio si TV,  fidelul chevalier servant și confidentul devotat, care are o infinită delicatețe și înțelegere pentru Marlene. Acesta o numește „bătrâna doamnă abrutizată de șampanie, monstrul sacru tracasat de fotografi cocoțați pe macara ca să-i ia un instantaneu. O Marlene perfecționistă, care înaintea spectacolului verifica podeaua scenei cu ciocanul în mână, în căutarea vreunui cui care i-ar putea agăța rochia.”

Pantalonii cu dungă, blazerul masculin, jobenul și bastonul, toate au fost lăsate moștenire femeilor care iubesc și înțeleg ce înseamnă adevărata modă.

You might also like

Comments

Un comentariu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *